Faith: not wanting to know what is true.

Gata, lume. Intru şi eu în rândul celor cu blog. Nu ştiu pentru câtă vreme, având in vedere că bloggingul nu este o mare pasiune de-a mea.

Afară e o zi frumoasă. Luna august e şi ea pe ducă, la fel şi încă un an, iar pe un post TV, nu spun care, are loc o discuţie filosofică despre specialitate. Nu despre mâncare, ci despre ideea de a fi special.

Chiar, ce face un lucru sau o persoană sa fie specială? Eu, uitându-mă la mine, nu văd absolut nimic special la mine. Şi nimic special nu văd nici în jur. Am terminat o facultate şi un master. La fel si alte câteva mii de tineri, odată cu mine. Am aproape 1.80 înălţime. Ghiţă Mureşan are peste 2 metri. Anul acesta am citit aproape 4000 de pagini. Un fost profesor de matematică din liceul de unde am invăţat a citit într-o vară 12000. Joc Texas Hold’em. La fel şi milioane de persoane din întreaga lume. Văd prin oraş cocalari cu BMW si Mercedes, din care se aud manelele. Ei în mod sigur merg de parca ar fi cei mai şmecheri. BMW-uri şi Mercedes-uri găsesc şi în Bucureşti.

Sau, favorita mea: relaţia mea/ prietenii mei/ părinţii mei e/sunt specială/speciali. Da? Cu ce anume? Nu spun acum sa renunţi la ei, dar nu cumva supraestimezi ceea ce ai?

Acum vreo două săptămâni, într-un mall din Ploieşti, am intrat în vorbă cu o fată, la standul de compoturi şi gemuri. Nu i-am luat numărul, dar dacă aş mai fi stat la discuţii cu ea vreo 10 minute, nu ar fi fost nicio pb în a i-l lua. N-a fost mare brânză. Am văzut-o nehotărâtă şi i-am zis direct: “Greu de ales cu atâtea dulciuri…”. După ce a plecat şi când eu eram în autobuz, m-am întrebat: so what? Am intrat în vorbă cu o persoană. Asta fac zilnic: cu părinţii, cu prietenii, cu vânzătoarea, chiar şi cu cei cu care joc online Texas Hold’em.

Peste tot se propovăduieşte acest cult care prinde mai ceva ca MISA lu’ Bivolaru. Asta şi ideea conform căreia nu mai contează cum eşti, contează cum te SIMŢI. Deci, eu pot sa fiu un antisocial care este tare pe net, însă mersul până la magazinul de vis-a-vis este cea mai tare aventură pe care am avut-o în ultimii 2 ani. So? Fuck you… eu mă SIMT cel mai mare şi cel mai tare. Sau arăt ca cineva pe care o să-l prinda Crăciunul in farfurie, cu un măr în gură. Fuck you… mă simt bine în propria-mi piele. Yeah, dawg… vezi să nu te rătăceşti în ea.

Simţitul ăsta este scuza principală pentru a nu face nimic nou sau care să te facă mai bun. De ce? Pentru ca nu ai niciun contraargument la aceasta replică. Poţi sa fii campion mondial la debate, căci, dacă vei face prostia ca şi atunci să mai continui discuţia… atunci e groasă. Te legi de sentimentele omului şi negreşit o sa vină şah-mat-ul. Ştiu că e greu sa admiţi un lucru care este contrar la ceea ce simţi… dar poate că asta e calea către un stil de viaţă mai îndestulător şi mai pe placul tău.

Mai e şi expresia “aşa sunt eu”, folosită în acelaşi scop. Aşa cum eşti? Vrednic, leneş, vesel, emo, iubitor de animale, stelist, rapidist, aşa cum?. Dacă până acum ai mâncat numai covrigi, o să refuzi o pizza, pentru ca “aşa eşti tu”? Teoretic, da.

Care e finalul? Nu o să mai fie nicio diferenţă între aceşti “speciali” şi urşii care coboară noaptea în Sinaia şi Braşov pentru a mânca din tomberoane. Cum care e? Voi credeţi că ursul, văzându-se cu mâncare la discreţie, mai stă să caute şi să vâneze? NU! S-a lenevit si el.